Un extraterestru a fost operat la Varginha

Aparent, la Varginha (Brazilia) s-au teleportat extratereștri. Ei  comunicau cu o interfață mecanică lichidă și oculară, direct cu creierul uman. Și tot aparent, unii dintre aceștia sunt o unitate autonomă de sănătate (probabil nanotehnologică) sub forma unui nor verde… pe care îl pot completa mai mulți extratereștrii. Iată o mărturie extrem de importantă, obținută de dr. Leir de la personalul spitalului (P.M.) din Varginha. Numele lor rămân anonime din motive lesne de înțeles.

– Puteți să-mi confirmați ca evenimentele pe care le veți relata au început în noaptea de 20 ianuarie 1996?

– PM: Da, este data bună.

– Puteți începe prin a ne spune ceea ce vi s-a părut neobisnuit în aceste evenimente?

– PM: Mai întâi, vrem să vă spunem că nu avem niciun fel de cunoștință de a vă spune ce s-a întâmplat. Ni s-a spus despre unele fapte care s-au desfășurat la spital, dar nu am fost martorii direcți.

– Vă rog, spuneți-ne ce s-a întâmplat, sau despre ce ați auzit vorbindu-se.

– Ei bine, pentru noi era o zi obisnuită atunci când am remarcat personalul de la baza militară pe culoare. Asta nu mi s-a părut neobișnuit căci erau uneori accidente de mașină și lucruri de genul acesta. Nu era nimic foarte grav, obișnuit. Am încercat deci să lucrăm normal. Spitalul nu era foarte activ în acea noapte. Nu aveam decât jumătate din paturi ocupate și nu așteptam nicio urgență. Ajutoarele infirmiere de chirurgie ne-au spus că în spatele spitalului s-au oprit câteva vehicule militare. Asta nu mi s-a părut neobișnuit.

– Ați auzit vorbindu-se de o activitate neobișnuită la blocul chirurgical al spitalului?

– PM: A avut loc o creștere a numărului personalului militar și se părea că oamenii nu erau liberi de a merge unde doreau în spital.

– Ce vreți să spuneți prin asta?

– PM: Ei bine, erau oameni pe care îi cunoaștem, lucrau în blocul chirurgical, care nu erau autorizați de a intra acolo.

– Puteți să ne spuneți cine îi împiedica de a intra acolo?

– PM: Erau gărzi militare puse la uși și nu lăsau nicio persoană de a intra sau ieși. O data ce ai intrat acolo, nu mai puteai să ieși, nici chiar pentru a merge la toaletă.

– Ce s-a petrecut în interiorul blocului chirurgical?

– PM: Oamenii alergau din toate părțile. Toată lumea părea panicată. Era dezordine și confuzie totală. Militarii erau foarte autoritari. Știam că fusese adus un pacient prin ușa din spate, și-l duseseră direct la chirurgie. Am crezut că s-a petrecut un accident grav la bază. Alt lucru care ne-a impresionat, este că s-a interzis tuturor de a zice un cuvânt imediat ce se va termina. Ne-au amenințat sever de la început.

– Puteți să ne spuneți exact ce s-a întâmplat în această zonă a spitalului?

– PM: Da, eram gata de a ne pregăti pentru o operație, însă nimeni nu știa pentru ce tip de operație, nici cine era pacientul. L-au condus direct în una din sălile de operație.

– Puteți să ne spuneți care este specialitatea dvs.?

– PM: Da, este chirurgie ortopedică. Mi s-a cerut să mă pregătesc și să-mi spăl mâinile pentru a opera o reducție de fractură. Am întrebat ce parte a corpului suportase această fractură și mi s-a spus că era piciorul. Răspunsurile veneau de la unul dintre ofițeri. Am remarcat că doi ofițeri înarmați păzeau intrarea uneia din sălile de operație și am presupus că pacinetul era deja pe masă, pregătit pentru chirurgie.

Personalul infirmier era la lucru fără ca militarii să se opună. Era puțin ciudat de a vedea personalul militar echipat cu arme și muniție în interiorul blocului operator al spitalului. Nu văzusem încă niciodată o asemenea situație în timpul precedentelor accidente militare.

– Vi s-a comunicat un dosar medical al pacientului sau cineva v-a informat despre răni, sau măcar despre semnele vitale?

foto Wikipedia

– PM: Nu, nu era nicio informație disponibilă. Un alt aspect straniu este că nu era nicio conversație între personalul spitalului și militari. Toată lumea se comporta într-un mod straniu. Pentru moment, alți militari intrau în zonă și vorbeau cu voce joasă, aproape ca un murmur, încât nu se putea auzi ceea ce ziceau.

– Ce s-a petrecut când ați terminat de a vă spăla pe mâini?

– PM: Ni s-au întins prosoape sterile pentru a ne usca mâinile. Apoi gărzile militare au deschis ușile sălii de operație și ne-au spus să intrăm. Pacientul era deja pe masă, acoperit până la gât de o pânză sterilă. Două infirmiere ne-au îmbrăcat cu bluzele de chirurgie. Eram încă cu spatele la pacient. Am remarcat o expresie foarte specială pe fața infirmierelor. Aș spune că era teroare în ochii lor.

– Ați vorbit cu infirmierele?

– PM: Le-am cerut de a ne furniza necesarul ca mănușile de chirurgie. Am cerut de asemenea dacă era în sală materialul pe care îl folosesc de obicei pentru reducții de fracturi. M-am întors și m-am apropiat de masă cu colegii mei. Am remarcat imediat că pacientul era mic și mai întâi am crezut că era un copil. Era probabil un membru al unei familii de militar care a fost adus pentru operație. Ne-am apropiat lent de masă. Atunci când am văzut fața individului, am avut un șoc.

Nu era o față umană; nu am văzut nimic asemănător înainte. Ochii erau mari și fixau plafonul cu un aer absent. M-am întors și mi-am privit colegii. Eram stupefiați. Unul dintre militari, un ofițer de rang înalt, era în sală. Ne-a spus că victima avea un picior fracturat și că trebuia sa-l “reparam”. Tonul său era cel al unui ordin, nu o cerere. Am vrut să știu mai mult despre pacient dar el mi-a replicat că nu trebuia să pun întrebări, doar să ne facem treaba, cât mai bine putem și să nu ne preocupăm de situație. Ni s-a cerut deasemenea de a rezolva orice problemă care se putea pune, oricare ar fi natura sa. Ultimele sale remarci erau încă și mai severe și derutante.

El ne-a mai precizat că nu trebuia să ieșim din sală atât timp cât operația nu era terminată. Orice întrebare sau cerere era legată de personalul militar aflat în spatele ușii. Eram priviți… Spunându-ne asta, el s-a întors și a părăsit sala.

– În acel moment, v-ați gândit că acest individ, întins pe masa de operație, putea fi un fel de monstru de circ, un copil diform sau că aparținea regnului animal?

– PM: Nu știam într-adevăr ce să credem. Unul dintre lucrurile pe care le-am decis a fost de a privi mai îndeaproape zona chirurgicală și în același timp de a examina pacientul. Când am tras pânza, ne-am dat seama că această creatură nu era probabil din această lume. Mi se părea ca am auzit, mai devreme în acea zi, zvonuri conform cărora copiii au văzut o ființă neobișnuită și că au avut loc activități militare în oraș.

– Puteți să ne descrieți această creatură?

– PM: Această ființă măsura cel puțin 1,50 m înălțime. Era bipedă, cu două brațe și două picioare. Culoarea pielii sale era gri aprins și cu un aspect mai degrabă lucios, ca și cum ar fi fost dată cu ulei, dar de fapt, era uscată. Pielea avea deasemenea o aparență de rețea, cu solzi mari, dar atunci când am atins-o, nu se simțea despărțirea dintre solzi, era netedă la atingere. Capul era unul din părțile cele mai remarcabile. Era mare, mult prea mare, în raport cu mărimea individuală. Avea trei protuberanțe osoase pe cap, una de fiecare parte și una deasupra. Ele se întindeau de la zona frontală la zona occipitală, ca crestele. Nu avea par pe cap și nici pe corp. Capul era de asemenea mai larg în partea sa superioară decât la bază către mandibule. Ochii erau mari, ușori scoși în partea de sus pe laturi, de formă orientală. Erau de culoare roșie și dădeau impresia de a fi ca niște rezervoare lichide, ușor luminoase. Dintr-un anume motiv, nici unul dintre noi, nu dorea să privească creatura în ochi, și am evitat să o facem. Avea o gură foarte redusă și două mici deschizături cu o ușoară oprire acolo unde ar fi trebuit să se găsească nasul.

Nu avea urechi, doar niște deschizături semănând cu canale auditive reziduale. Gâtul era strâmt și părea să-i lipsească forța musculară pentru a susține un cap atât de larg. Partea superioară a torsului părea fragil și poseda se pare o cușcă toracică. Nu avea semne aparente, areole sau sâni. Abdomenul era comparabil celui uman dar nu avea buric.

Partea de sus a corpului era musculoasă și disproporționată în raport cu restul torsului. Era însă contrar pentru brațe, care erau fine și descarnate. Mâinile posedau patru degete, și nici un deget mare. Degetele erau stranii și diferite de degetele umane. Creatura putea să-și miște fiecare din degetele sale în așa fel încât putea să le articuleze în raport cu altele și să înlocuiască aceeași funcție ca degetul nostru mare. Nu am putut determina dacă aceste degete aveau mai multe falange sau dacă osul era în întregime și puternic musculat.

Ideea mi-a venit în cap ca, de acolo de unde venea această creatură, gravitația putea fi mai puternică decât pe Terra. Picioarele erau strâmte și subțiri. Aveau trei degete cărnoase care semănau mai mult cu plachete decât cu degete. Nu avea unghii aparente la degete, nici la mâini nici la picioare.

Avea un apendice suplimentar care atârna în jos de la jumătatea piciorului. Acest apendice rezidual era alungit ca un deget și părea că se termină printr-o strânsoare lungă de circa 2 cm. Am descoperit imediat că, atunci când mergea, acest apendice se plasa de-a lungul piciorului în felul în care putea să se deplaseze ca un om.

– Ați examinat rana?

– PM: Da, se găsea mai sus de șold și prezenta o fractură complexă a femurului. Osul ieșise din piele și era puțină sângerare în jurul rănii, care se coagulase și uscase.

– Ați făcut radiografii și le-ați văzut?

– PM: Da, ele erau plasate pe ecranul de examen în sala de operație. Ele arătau clar osul fracturat.

– Credeți că fractura așa cum era vizibilă putea fi redusă așa cum ați fi facut-o pentru o ființă umană?

– PM: Da, ea era clar vizibilă pe radriografii și am crezut că putea fi tratat ca pentru o fractură umană.

– Pacientul era treaz, conștient și a avut vreo tentativp de a comunica?

– PM: Pacientul era aparent treaz. Capul său mișca continuu, dar fixa plafonul în cea mai mare parte a timpului. Am făcut efectiv o tentativă de comunicare verbală însă nu am primit niciun răspuns. Eram curioși de a ști dacă suferea dar nu aveam niciun mijloc de a ști. Atunci când am examinat deschiderea fracturii, nu a schițat nimic, n-a țipat nici nu a dat semn de inconfort.

– I-ați dat pacientului vreun anestezic pentru a-l opera?

– PM: Am decis de a nu utiliza anestezie generală căci nu știam nimic despre metabolismul său. Credeam că unul din gazele noastre l-ar fi putut ucide. Ne-a fost chiar teamă de a-i administra oxigen, pentru că nimeni nu știa în ce fel de atmosferă era obișnuit. Am decis să încercăm o mică doză de anestezic local și de a vedea dacă nu erau efecte nedorite. Din fericire, nu au fost și a putut proceda la operație.

– Puteți să ne vorbiți, vă rog, despre procedură, sânge, os etc.? Care era culoarea sângelui? Era roșu sau verde?

– PM: Spre surpriza noastră, sângele era roșu aprins, exact ca al nostru. Când sângele a fost examinat la microscop, am găsit că structura celulară era asemănătoare celei a sângelui uman, cu excepția plachetelor care erau mult mai numeroase. Am descoperit deasemenea că sângele se coagula imediat ce iesea din vasul sanguin. Nu am putut determina dacă se datora numărului ridicat de plachete, sau dacă era pentru că creatura se afla într-o atmosferă diferită de cea în care era obișnuită.

– Osul era asemănător alor noastre?

– PM: Da, în afară de faptul că era de culoare mai roșiatică și că avea numeroase găuri și cavități care îi dădeau aspectul unui os uman afectat de osteoporoză. O altă diferență era limita sa de elasticitate. Era mult mai solid decât un os uman. Nu mi s-a părut necesar de a utiliza un dispozitiv stabilizator pentru a fixa zona fracturii. O dată ce extremitățile osului au fost apropiate, fractura a părut să se stabilizeze și oasele nu mai puteau fi despărțite.

– Pacientul a făcut zgomot, a țipat de durere, sau a obiectat la tratament?

– PM: Nu, a rămas pur și simplu imobil. Respirația sa era scurtă, ca și cum avea nevoie de puțin aer pentru a se menține în viață.

– Ați putut detecta un puls sau bătaia inimii?

-PM: Este o întrebare bună. Am încercat de a determina asta dar n-am putut fi siguri. Câteva momente ni s-a părut că auzim bătăile inimii, dar în altele erau absente; era la fel cu detectarea pulsului..

– Există altceva pe care doriți să-l adăugați, în plus față de ceea ce-ați spus deja despre creatură?

– PM: S-a produs un incident dar ezit să vă vorbesc căci este atât de straniu încât nu mă veți putea crede. Când am terminat operația asupra fracturii, eram încă foarte incordați. Nu știam cum va reacționa pacientul. Ne era teamă că, dacă s-ar fi întâmplat ceva rău creaturii, am fi foarte blamați de către militari și pedepsiți sever. Această idee mi-a trecut prin cap. Deodată, încaperea a început să se umple de o ceață verzuie, venind de nicaieri.

Am părăsit cu toții masa de operație. Nu am înțeles imediat originea acestei ceți și ne-a fost teamă să nu fie toxică. Una dintre infirmiere a început să bată frenetic în usă. O voce din exterior a întrebat dacă am terminat cu operația. Le-am spus că eram la sfârșit dar că era un fel de gaz verzui care se răspândea în încapere și despre a cărui origine nu știam nimic. Acolo, au avut loc un schimb foarte viu de replici de o parte și alta a ușii și ni s-a spus să determinăm originea acestei substanțe verzui și de a-i anunța. În acel moment ignorăm dacă era vorba de un gaz, de un vapor sau de ceață, dar ne-am dat în fine seama că el emana de la creatura lungită pe masă.

Foarte inspăimântați, ne-am apropiat de ea încet către capul mesei. Fără să-mi dau seama, privirea mea s-a încrucișat cu cea a ființei. Ochii săi erau de un roșu strălucitor și aveau aparența a două rezervoare de lichid care se învârtea. Mă atrăgeau, mă făceau să pătrund în ei din ce în ce mai profund.

Deodată, enorme cantități de informații au început să se deverseze în capul meu. Erau ca niște scheme de gânduri, mari blocuri de informații. Într-un mod repetat, ca și cum cineva mi-ar fi lovit capul cu un ciocan. Am început să mă simt rău, amețeam puțin.

– Ați trecut de această probă. Puteți să ne spuneți ce conțineau aceste mesaje mentale.

– PM: Tot ceea ce vreau să vă spun acum, este că creatura mi-a vorbit despre ființe umane. Vreau deasemenea să vă spun că mi-a transmis o cantitate enormă de știință în cap. Asta mi-a provocat migrene timp de două săptamâni după acest eveniment. Mi-a zis, esențial, că-i era teamă pentru ființele umane, pentru două motive de fond. Primul este ca toți oamenii au același potențial și aceleași capacități pentru a realiza lucrurile de care rasa sa este capabilă. Aceste lucruri pe care noi le găsim atât de minunate și magice dar pe care oamenii nu știu să le facă. De exemplu, el mi-a zis ca, în aceste cazuri de rană sau de boală, nu este necesar de a menține pe cineva din rasa sa într-un spital ca cel în care se găsește el în acest moment. Mi-a spus că, fie individual, fie în colectiv, ei pot să producă energia capabilă de a-și vindeca corpul. Al doilea motiv pentru care era neliniștit era că nu părea să ne dăm seama că suntem ființe spirituale trăind într-un înveliș temporar și că suntem total deconectați de eul nostru spiritual.

– Este o informație fascinantă. Puteți să ne spuneți ce v-a invățat?

– PM: Nu, este tot ceea ce accept să vă zic în prezent.

– Ce s-a întâmplat creaturii imediat ce ați părăsit sala?

– PM: Am verificat starea sa din timp în timp. Părea stabil și s-a restabilit cu o viteză fantastică. Rana s-a cicatrizat complet în mai puțin de 24 de ore. Era de asemenea valabil pentru os. S-a resudat complet în același timp.

– Ce s-a întamplat după ce vindecarea a fost completă?

– PM: Militarii au dus creatura pe ușa din spatele spitalului.

– În ce condiții era creatura atunci când a plecat cu escorta sa militară?

– PM: Era într-o stare medicală satisfacatoare.